De curand am o emisiune noua la Kiss FM. Un fel de Drive Time, cu muzica buna, glumitze, mesaje din trafic date chiar de voi, dedicatii, foarte multe concursuri. In fiecare dupa-amiaza vin cu drag la radio, unde, alaturi de colega mea Pussycat, incerc sa va incant cu tot ce am eu mai bun. Iar voi, in schimb, sa ma incantati cu audiente bune.
De multa vreme am acest sentiment care imi zice ca artistii care canta la radio ar trebui sa fie numiti COLEGI DE BREASLA, sa fie considerati ziaristi, sau invers. In fond, ne ajutam unii pe altii: ei canta pentru noi la radio, chiar daca una din zece piese romanesti suna ok, iar noi scriem (zicem) despre ei, chiar daca unul din 10 articole (interventii radio) e de bine. E un schimb, un troc, o stare de echilibru. Se spune ca reclama negativa nu exista, asa incat orice comentariu acid la adresa artistilor ar trebui sa ii incante, tot asa cum orice piesa romaneasca, fie ea si proasta, in mod sigur isi va gasi segmentul de ascultatori care s-o placa, pentru ca audienta radioului sa se mentina la un nivel constant (de bun), iar noi, dj-ii, sa fim fericiti. Pana la adanci batraneti. End of story…
De produsul finit al ambelor parti, tot poporul nostru minunat e cel care beneficiaza. Fara el, noi toti, ziaristi si artisti, ne-am plictisi vorbind si cantand unii despre altii… Tabloul vazut din exterior pare minunat, de basm: revistele viu colorate si radiourile americanesc dichisite canta (scriu despre) muzica artistilor nostri plagiatori, barfitoarele elibereaza bancile din fata blocului cand soseste telenoveaua, spre bucuria copiilor care se pot juca in voie, manelistii se lauda cu ultima “scula” audio “bagata” in masina, pentru ca si mai multi decibeli sa polueze aerul, oricum poluat, cu glasciorul incon-fund-abil al purtatorilor de mustata imbacsita de shaorma, gospodinele isi pun vecinele sa le aminteasca despre emisiunea pe care din dragoste nu vor s-o piarda (daca as avea putere, as da o lege care sa interzica “emisiunile” tv in care se speculeaza sentimentele si implicit se excita glandele lacrimogene. TRAIRILE EMOTIONALE MA PRIVESC PE MINE SI NU O TARA INTREAGA !) Tara e naiva. Muzica si radiourile sunt prea complexe pentru ea. Ziaristi si artisti din toate colturile, uniti-va!
DON’T BE MEDIOCRES! AIM HIGHER THAN YOU CAN GET!
De la o vreme incoace insa, nu-mi da pace un gand, care-mi tzipa in timpan, fiindca vede ca ma fac ca nu-l aud, despre chestia asta, legata de bani: “Pai bine mai, Ovidiu, adica nu mai poti sa te bucuri de nimic decat daca ies bani? Unitatea de masura a bucuriei in viata ta este “hartia de plastic” denominata?” Da’ degeaba ma fac ca nu-l aud, fiindca la scurta vreme dupa ce gandul s-a dus la locul sau, suparat ca nu l-am bagat in seama, apare o alta belea pe cap, numita mustrarea de constiinta. Ei bine, asta e mai parsiva decat primul, intrucat nu striga, ci imi sopteste chestii precum “toata viata ta are un aspect comercial: iti plac filmele noi, comerciale, fiindca vrei sa stii cum evolueaza cinematografia si mai ales sa apuci ziua in care sa strigi pe strada “nu mai sunt idei la Hollywood!”, lucrezi la un post de radio comercial care datorita statutului sau este numarul 1, acasa faci muzica strict comerciala, la petreceri sau in cluburi mergi numai daca ies bani si nu pentru a-i cheltui, esti un mare consumator de bunuri si servicii si te integrezi perfect in schema economico-sociala a unui popor consumator cum mai ales in lumea a treia poate exista, consumismul, CONSUMISMUUUUL!!!!”. 